Claudiu Popa din cer coloanele cobor în sumbru vuiet creator
sub soarele cel arzător, pământul
în nori nici ploaie nu mai este și chiar natura dă de veste
că ce a fost azi se topește, prevestește
dar aerul dogoritor, lovește unde-i doar beton
că omul asta face cât trăiește, construiește
copacii mor, facă ce vor, dar nu-mi veniți cu oratori
că ce sădești tot tu omori, ucigători
si totul este chiar durabil, din fier-oțel, daltă și trudă
dar falnicul oraș îndură, iar cea mai aprigă căldură
și omuleții de decor, se coc în luna lui cuptor
de dorul iernilor cu spor, când frigul e cotropitor
dar până atunci se schimbă schema
de unde vine și dilema: că-n frig căldura e problema
dar ne-auzim în niște luni, când ziua se va face scrum
și nopțile-și vor vedea de drum, în așteptarea unui fum
nici frigul, nici caldul, nici confortul nu ne mai satisfac
și tot ce e simplu e dat peste cap
că tot e nimic și nimic este totul
când îți fierbe țeasta și sângele-i complotul
și nările te frig și gâtul e uscat
cu ultima gură, în sec te-ai înecat
și nimic este tot și tot este nimicul
când viața ta e lavă și cerul-ți poartă dricul
când spaima prăjirii se coace într-un gând
și în suflet îți arde doar un ultim rând
dar mâna întinsă nu stinge un tăciune
doar negrul aprins mai spune-o rugăciune
în făclia vieții, o ultimă suflare
că ce a fost odată, acum e ars de soare
tot ce a existat, acum chiar nu mai este
e doar o simplă filă din a lumii poveste
și va fi uitat, cum se tot uită totul
că nimicul nu-i gol, nimicul umple locul