Pielea de găină

Scriu. Scriu mult. De când îmi sună alarma până adorm. Scriu la muncă, scriu acasă, scriu în metrou, scriu pe telefon, scriu în zăpadă cu ce a mai rămas din bere, scriu în somn, am scris pe mine ca să nu uit, scriu altora, alții îmi scriu mie. Lumea este formată din cuvinte și eu le scriu. Respir prin ele și ele respiră prin mine. Încerc să nu le uit, dar sunt într-o continuă schimbare. Și eu și ele.

Scriu pentru alții, scriu pentru pâine, scriu ca să pot să scriu, dar pentru mine nu am mai scris de mult. Și asta mă face să mă pierd. Pot scrie doar când sunt singur. Dar am o problemă. Îmi plac oamenii. În toată răutatea lor, oamenii sunt încă frumoși. Și totuși mă doare conștiința. Mă doare de ceea ce am făcut și de ceea ce vom face. Durerea exista și înainte de oameni, dar nimeni nu simțea durerea altora. Acum, miliarde de oameni simt durerea altor miliarde de oameni și durerea se multiplică și se propagă în jurul nostru.

Aștept momentul în care oamenii moderni din prezent vor avea un alt nume în dicționare. Aștept evoluția. Și pe cât de repede trece timpul pe lângă mine, pe atât de greu trece în Multivers. Sper să rezistăm până la următoarea etapă și să nu închidem genul hominidelor ca proștii. Am merita-o, dar măcar de dragul extratereștrilor aș vrea să mai rezistăm puțin. Sper ca cei care ne vor succeda să descopere răspunsuri la întrebările pe care noi încă nu le-am formulat. Suntem prea impulsivi și asta ne strică. Folosim același creier de reptilă și răspundem la stimuli exteriori fără să ne dăm seama. Apoi, sinele întră în funcțiune și se împotrivește total exteriorului.

Regretăm că am plecat din peșteri și tânjim după un acoperiș deasupra capului. Avem nevoie de familii, avem nevoie de foc, avem nevoie de arme, tânjim după ritualuri și simboluri. Vrem bani. Mulți bani. Și sex. La fel de mult sex ca și bani. Deoarece mereu vrem mai mult, am inventat schimbul. Sex pe bani. Bani pe sex. Viață pe bani. Bani pe viață sau pe lipsa ei. Urâm și ne este frică de ceea ce nu înțelegem.

Ne impunem mereu limite ca apoi să le depășim și să ne punem altele noi, mereu mai departe. O competiție care începe cu prima gură de aer și se termină cu ultima. Vrem să nu fim uitați după moarte. Vrem ca atomii noștri să fie cunoscuți ca un întreg, să nu se piardă în eternitatea materiei. Credem că ajungem în altă lume după asta și suntem în stare să ucidem totul în cale sperând apoi iertare. Fiecare religie are o portiță de scăpare. De frică singurătății în Univers ne-am creat unul individual, diferit pentru fiecare în parte. Ne naștem stricați și ne pierdem pe drumul vieții.

Suntem simple mecanisme organice care își dau seama că există și au inventat păcatele și pedepsirea lor. A, și, să nu uit, am învățat să scriem în lumina curentului electric ca apoi să trimitem tuturor din jurul nostru ceea ce am scris. Eu scriu, scriu mult, dar nu am mai scris de mult pentru mine.